The Godfather

Această prezentare necesită JavaScript.

Iunie 2003. Carlsbad. Nordul Cehiei.

La o masă în holul hotelului Termal se ciocnesc paharele și se vorbește în majoritate armeana. Pe masă sunt sticle de brandy și vodcă. Este un mic after-party după vizionarea fimului „Documentaristul” al regizorului armean Harutyun Khachatryan. Peter a ajuns la această masă întîmplător. A acceptat invitația din politețe. „Întotdeauna începi să bei din politețe”, vorba lui. După cîteva pahare încep cuvântările. Toate se țin în armeană, iar tot ce înțelege Peter este că se vorbește despre Armenia. Neașteptat, vine și rîndul lui să spună un discurs. Simte căldura alcoolului împerecheat cu sîngele. Începe să vorbească despre Armenia, despre faimoșii regizori Petrosyan și Parajanov, despre filmul vizionat în această seară, care i s-a părut neașteptat de bun. Auzise că Armenia a devenit independentă de ceva ani, dar nu a vizitat-o niciodată, deși călătorește mult, însă doar la festivaluri de film. “Aș vizita Armenia, ea ar deveni recunoscută pe hartă într-adevăr ca țară independentă doar dacă ar avea un festival de film”, încheie Peter. Khachatryan, cherchelit, neînțelegând bine ce a spus Peter în engleza sa, prinzînd doar cîteva cuvinte din traducerea simultană, se arată a fi insultat. Spiritul Caucazului iese la iveală, el lovește cu pumnul în masă și strigă: “Atunci vom avea un festival de film!”. După acest incident, seara a continuat pînă cînd sticlele s-au golit. În luna mai al anului următor, aflîndu-se în apartamentul său din Amsterdam, Peter primește o scrisoare, în care este invitat să fie președintele juriului a primei ediții al Festivalului Internațional de film din Yerevan.

Așa a început povestea acestui festival, una ce sună aproape ca o legendă. Poate peste ani, cînd va fi transmisă din tată în fiu, această istorioară, cu completările care survin atunci cînd vrei să faci o poveste mai interesantă, întra-adevăr va deveni o legendă. Peter a primit porecla Godfather, adică Nașul, iar Khachatryan este

Harutyun Khachatryan și Magda

directorul festivalului.

Golden Apricot

8 iulie 2012. Yerevan. Cinematograful Moscova.

Pe covorul roșu, pentru al 9-lea an consecutiv, trec actrițe, actori, regizori și miniștri. Khachatryan este asaltat de reporteri. Răspunde probabil acelorași întrebări în fiecare an. În fiecare zi a festivalului l-am văzut purtînd aceeași haină: un costum alb. Are pe cap o pălărie, la fel albă, una de care purta bunicul meu și care îi dă un aer dintr-un alt secol. Dacă vrei să îl recunoști în mulțime, caută pălăria albă. Are 57 de ani, barbă, îi plac femeile, deși este căsătorit, și are mereu aerul de parcă ar fi amețit. Este cel mai bun regizor armean al momentului. Are și el o poreclă: Harry minibar. Asta pentru că la fiecare festival în afara țării unde merge, are o valiză grea care conține doar lenjerie și sticle de coniac armenesc.

Filmul care deschide festivalul este “Shor and Shorshor”, primul film mut armenesc de comedie din 1927, acompaniat de muzică live.

Movies

Urmează recepția oferită la restaurant de către ministrul culturii, unde vine toată lumea bună. De altfel în fiecare seară a festivalului cineva dă o recepție. Ne întîlnim cu toții în fața hotelului Golden Tulip, de unde autobuze în șir duc lumea bună pe la restaurante. În autobuz sau la restaurant poți să legi conversație cu oricine din orice colț al lumii. Mereu se discută. În fiecare seară aceleași mese pline ca la nuntă, de pe care nu lipsesc coniacul și lavașul armenesc. În fiecare seară Khachatryan trece pe la mese cu paharul de coniac în mînă pentru a ciocni cu toți. Unii discută, alții stau plictisiți. Uneori îmi aduc aminte de Mafie și de istoriile pe care mi le povestește Artur legate de acest grup. Membri ai ei regăsești în fiecare seară stînd la mese. Au o înfățișare specifică: arată exact ca mafioții italieni din filme.

Prezența membrilor Mafiei la recepții îi este neplăcută lui Artur. Este principial și îl înțeleg. Sînt momente cînd simt și eu repulsie față de aceste recepții, față de mîncarea care îmi este servită în farfurie și față de vinul care îmi este turnat în pahar. La urma urmei, parțial, ei finanțează acest festival. Un fapt neplăcut, dar au fost nevoiți să aleagă între existența sau inexistența festivalului. Și au ales existența. Probabil o decizie bună, dat fiind faptul că festivalul de film a devenit cel mai bun din această regiune, în trecut întîietatea fiind deținută de Turcia.

Orar

Orarul este încărcat. La fiecare oră din zi au loc concomitent mai multe evenimente: filme în cîteva cinematografe, conferințe de presă, master-classuri, forumuri, vizite prin oraș. Mereu ești pus în situația de a alege unde să mergi. Mereu nu reușești să vezi tot ceea ce îți propui. Dar dacă tot este un festival de film, cel mai plăcut este să vizionezi filme. Arăți badge-ul, intri în sală, te faci comod în scaun, se sting luminile și urmează poveștile de viață. Unele mai bune, altele mai puțin bune. Uneori adormi, pentru că noaptea trecută ai petrecut pînă dimineața, alteori ai lacrimi în ochi. Se întîmplă să sune cîte un telefon, cineva să vorbească, un altul să sforăie. Se întîmplă uneori ceea ce nu se poate întîmpla atunci cînd privești un film la televizor sau într-o sală de cinema în afara festivalului, mai exact să întîlnești regizorul filmului pe care l-ai urmărit.

Fimul “Blue Mountain”, realizat în 1984 ia sfîrșit. Lumea se ridică și aplaudă. Îl aplaudă pe Eldar Shengelaya care, la cei 79 de ani ai săi, este unul

Eldar Shengelaya

dintre cei mai buni regizori georgieni, invitat al festivalului din acest an. Acesta se ridică și el, vădit rușinat de atenția care i se acordă. Își aranjează ochelarii pe ochi și mulțumește tuturor. Doamnele și domnișoarele trec, îi strîng mîna și îi mulțumesc pentru creația sa. Pe chipul lui nu citești decît fericire. Îți dau lacrimile cînd îl vezi, amestec de talent și modestie, acest om căruia i-a fost dat să-și petreacă fiica pe ultimul drum și după a cărei moarte nu a mai realizat nici un film de ficțiune. Acceptă cu aceeași modestie să îi ofere un interviu lui Artur și cu toții pornim într-un parc. “На деньги, которые я получил за свой первый фильм, я купил своей дочери горшок”, ne spune el cu zîmbetul pe față.

“Vodka cu gheață, vă rog”, își comandă Peter în fiecare seară. Are 70 de ani, dar spune că se simte ca la cei 27. Este vîrsta la care s-a regăsit și a decis de atunci să nu mai îmbătrînească. La cei 70 de ani ai săi a înmînat cîteva premii, a contribuit la fondarea unor festivaluri, a vizionat cîteva zeci de mii de filme și a scris tot atîtea recenzii. Este critic de film. De mai mulți ani conduce ziarul festivalului. Nu mai este un turist, nu mai este un invitat, el este de- al locului. Un lucru de neînțeles pentru Peter este modul nostru, al celor din fosta URSS, de a trăi. Cică fără probleme noi nu putem, că în momentul cînd ele sunt rezolvate, trebuie să găsim altele, în loc să ne bucurăm pur și simplu de lipsa lor. Despre sine spune că este un om norocos. S-a născut într-o țară cu multe oportunități, a făcut meseria care îi place și a trăit vremuri frumoase de care a avut parte omenirea, adică anii ”60. Spune că în Olanda face parte din clasa medie, aici însă se simte bogat, ceea ce este pentru el un sentiment neplăcut. Întotdeauna spune totul verde în față și nu se dă în laturi de a te insulta dacă o meriți. O face însă abil, apelînd la aluzii. Este și acesta un talent probabil. Îmi destăinuie cea mai creativă insultă. Era în Argentina, la un festival de film. La masă observase mai mulți indivizi cu nume germane. Știa ca la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, naziștii înfrînți s-au orientat către America Latină, mai exact Argentina. Bănuia că aceștia erau foști naziști. În momentul cînd chelnerul l-a întrebat dacă vrea apă cu gaze sau apă plată, Peter a răspuns: „Fără gaze vă rog, nu sunt evreu”. S-a lăsat liniște.

Povestește cîte și mai cîte, din experiența celor 70 de ani ai săi. „Înțelepciune poți căpăta nu doar trăind, dar și privind cum alții trăiesc”, conchide Godfather.

Lasă un comentariu